Clair de Lune
Ma strang in brate cu palmele proptite deasupra gatului pe care atarna usor cateva fire de par uitate neprinse.Imi lipesc urechea de umarul drept si aud simfonia sufletului meu. Canta o sonata.
Mi-se face dor de Viena, de chipul orasului cu sunet de vioara. Il intreb soptit ce are, de ce nu imi mai vorbeste, cu ce am gresit sa il simt vibrand si totusi sa stiu ca e strain de mine. El nu raspunde continua sa-mi dirijeze vibratiile fara a incerca sa-mi dea un raspuns. Poate ca nici nu vrea, poate ca s-a saturat sa fie fracturat si ciopartit in zeci de mii de parti astfel incat parca dinadins eu incerc sa opresc muzica venita din interior. Imi incolaces mainile strans in jurul meu si incerc sa formulez o explicatie coerenta, cel putin din punct de vedere logic, care l-ar putea multumi si poate l-ar aduce inapoi."Sunt ciudata cand vine vorba de sentimente." soptesc in gand sperand sa-l fac sa ma auda.
Dar el nu se lasa, simt cum isi inalta mainile de dirijor cerand orchestei sa mareasca tempoul si atunci, deodata, fara vreo urma de vointa propie duc mainile la ochi si simt lacrimi siroindu-mi pe obraz. Plang sau plange. Nu stiu ce e mai rau, sa plang eu sau sa-mi planga sufletul?
Muzica s-a oprit acum, peste tot e liniste si concertul pare ca s-a terminat demult. El sta tacut dupa cortina imbartisandu-si genuchii si plange odata cu mine, durerea lui e mult mai amara si mai inradacinata decat durerea mea egoista. O coala de hartie odihneste pe scaunul din drepata lui, e mototolita si uda. Cerneala e intinsa, iar scrisul e aproape indescifrabil. Doua cuvinte imi sar insa in ochi " Iarta-ma suflete" si alte pete de cerneala par sa se subordoneze acestei ideei.
De cand ma stiu mi-am imaginat propiul suflet ca fiind un copil orfan. Un baietel cu parul blond aranjat firesc de niste vartejuri atat de nefiresti. Ma ridic si imi proptesc mainile de fereastra rece care pare a fi in ultimile zile singura mea iesire spre exterior. Vad un caine vagabond haladuind pe strazi fara noima. Acum stiu : sufletul meu nu ma poate ierta, cum nici eu nu il pot ierta pe el, avem o istorie prea lunga impreuna pentru a ne mai facem reprosuri. Durerea lui provine din faptul ca incerc sa ii dobandesc iertarea, din scrisoare. Sufletul meu nu iarta este exigent si masochist. Eu nu am certitudini in ceea ce il priveste pe el cum nici el nu mai are nici o certitudine in ceea ce ma priveste pe mine. Suntem amandoi imprevizibili si uneori de indescifrat.
Baietelul meu blond se ridica si isi sterge lacrimile , el stie ca desi povestea decurge uneori in favoarea raului binele va invinge intotdeauna, deaceea eu o sa raman intodeauna personajul lui preferat.
Mi-se face dor de Viena, de chipul orasului cu sunet de vioara. Il intreb soptit ce are, de ce nu imi mai vorbeste, cu ce am gresit sa il simt vibrand si totusi sa stiu ca e strain de mine. El nu raspunde continua sa-mi dirijeze vibratiile fara a incerca sa-mi dea un raspuns. Poate ca nici nu vrea, poate ca s-a saturat sa fie fracturat si ciopartit in zeci de mii de parti astfel incat parca dinadins eu incerc sa opresc muzica venita din interior. Imi incolaces mainile strans in jurul meu si incerc sa formulez o explicatie coerenta, cel putin din punct de vedere logic, care l-ar putea multumi si poate l-ar aduce inapoi."Sunt ciudata cand vine vorba de sentimente." soptesc in gand sperand sa-l fac sa ma auda.
Dar el nu se lasa, simt cum isi inalta mainile de dirijor cerand orchestei sa mareasca tempoul si atunci, deodata, fara vreo urma de vointa propie duc mainile la ochi si simt lacrimi siroindu-mi pe obraz. Plang sau plange. Nu stiu ce e mai rau, sa plang eu sau sa-mi planga sufletul?
Muzica s-a oprit acum, peste tot e liniste si concertul pare ca s-a terminat demult. El sta tacut dupa cortina imbartisandu-si genuchii si plange odata cu mine, durerea lui e mult mai amara si mai inradacinata decat durerea mea egoista. O coala de hartie odihneste pe scaunul din drepata lui, e mototolita si uda. Cerneala e intinsa, iar scrisul e aproape indescifrabil. Doua cuvinte imi sar insa in ochi " Iarta-ma suflete" si alte pete de cerneala par sa se subordoneze acestei ideei.
De cand ma stiu mi-am imaginat propiul suflet ca fiind un copil orfan. Un baietel cu parul blond aranjat firesc de niste vartejuri atat de nefiresti. Ma ridic si imi proptesc mainile de fereastra rece care pare a fi in ultimile zile singura mea iesire spre exterior. Vad un caine vagabond haladuind pe strazi fara noima. Acum stiu : sufletul meu nu ma poate ierta, cum nici eu nu il pot ierta pe el, avem o istorie prea lunga impreuna pentru a ne mai facem reprosuri. Durerea lui provine din faptul ca incerc sa ii dobandesc iertarea, din scrisoare. Sufletul meu nu iarta este exigent si masochist. Eu nu am certitudini in ceea ce il priveste pe el cum nici el nu mai are nici o certitudine in ceea ce ma priveste pe mine. Suntem amandoi imprevizibili si uneori de indescifrat.
Baietelul meu blond se ridica si isi sterge lacrimile , el stie ca desi povestea decurge uneori in favoarea raului binele va invinge intotdeauna, deaceea eu o sa raman intodeauna personajul lui preferat.
Posts
No comments:
Post a Comment