What about friendship?

Aveam altceva in cap de scris, dar am primt o veste legata de ceva ce cu doi ani in urma puteam numii zic eu o frumoasa prietenie. Mi-au revenit in minte amintirile frumoase, confesiunile marturisite pe sub plapuma bunicilor cu voce tremuranda sau din dulap cu telefonul in mana, mi-am adus aminte si de analizele facute baietilor, noi fiind ca niste chirurgi batrani si experimentati ce poarta ochelari cilindrici. Aveam planuri de viitor, sperante, ideei pe care sub nici un chip nu le vedeam implinindu-le separat ci tot timpul impreuna, una alaturi de cealalta. Fatalitatea a facut ca drumurile noastre deja despartite sa se desparta si mai mult. Si acum deodata, subit si fara nici un fel de motivatie destinul pare ca vrea sa ne aduc iar impreuna.

Pentru mine lucrul acesta are o nuanta tragica. Am senzatia ca urmeaza sa ma vad cu cineva pe care il credeam disparut, in capul meu ideea asta fusese acceptata si drept urmare nu exista nici o proba demna de a contesta acest lucru. E ciudat. Ma simt stinghera in fatza unei persoane cu care inainte impartzeam si ultimul fum dintr-o tzigara malboro rosu.
Si atunci ma intreb? Prietenia poate fii la fel dupa ani de tacere, dupa doi ani fara sa stim nimic una de cealalta, prietenii raman prieteni pentru todeauna chiar daca inceteaza sa mai comunice unul cu celalalt? Nu stiu, nu am raspuns...o sa vad. Desi tare imi e teama ca o sa asist la o mascarada de genul "10 zile sa ne prefacem ca suntem BFF" sau ceva de genul, cand in esentza totul va avea gust de incercari disperate de a face totul cum a fost si nu de a progresa intr-o directie sau alta.
Stiu din experientza ca pentru a mentine o prietenie cu tot ceea ce inseamna ea trebuie sa o lasi sa progreseze sau sa regreseze dupa caz si dupa perioada fara sa pui intrebari, fara sa te faci ca observi schimbarile. Totul trebuie sa meraga de la sine, sa fie firesc.
Mi-e frica ca ceea ce urmeaza va fii insa ceva mult mai apropiat de ceea ce inseamna efort, disimulare si poate straduinta de a salva o prietenie ce a fost candva atat de frumoasa. Mi-e frica si imi tremura sufletul. Copilul din mine ce se juca in fatza blocului cu papusile si muta lumea pt un Mc Chicken ma face sa ma inspaimant de ideea unei esuari.
Sting tzigara, inchid lumina, imi iau plapuma si ma culc... sper sa fie bine, sa nu regret nimic.

Te urasc

Ahhh macel in miezul verii, cu miros inabusitor de hoituri lasate la soare, cu sangele prelingandu-se ingamfat pe suprafete delurite demonstrand ca el este singurul care ramane. Sangele, mereu sangele.
Cand imi inghesuiam capul in obrazul tau drept si simteam venele amandurora pulsand la aceelasi interval, cand imi coloctea sangele in vene de frica simtirilor din stomac, cand imi odihneam fruntea pe ceafa ta mirosind a lemn ud...cand, cand, cand stiam ca sangele tau miroase dumnezeiesc.
Acum nu mai am nimic. Mi s-au ciobit genuchii si parul imi sta sarmos. Cioburi, bucati de obiecte folosite ca parti ale universului meu anterior, cu lume frumoasa si iluzii mincinoase. Un zdranganit familiar imi loveste timpanul si vreau sa zbier de durere. Raspund. Sunt povesti cu tine si despre tine. Durerea imi inunda corpul, bratele ma parasesc in vid, ochii imi devin matzi, sunt palida din nou si picioarele imi tremura nestapanit. Urasc sa vad transformarea asta in oglinda. Ma indepartez. Cum m-ai distrus?
M-ai lasat inainte de tot sa-ti detest ingamfarea,infatuarea, siguranta in propia-tzi persoana. Apoi am inceput sa simt atractia, obsesia, mirajul care te inconjoara. Am cazut, recunosc, in cel mai frumos vis. Nu a durat mult si m-am pierdut aiurea intr-o inchipuire. Si acum? Si acum ce? Ma doare tot, dar am devenit imuna. Lovitura dupa lovitura m-am recladit parca intr-un alt corp.
O iau de la capat peste doua saptamani. Oare mai pot?